Omuleti

In tineretile mele(4-8 ani) eram timida, cum nu reuseam sa scot doua cuvinte in cateva ore cu copiii din jurul meu, mi-am creat prieteni imaginari.Si era atat de bine, intotdeauna, chiar si acum vad prietenii ca pe omuleti verzi,albastri,negri,mici,cu un zambet ce reuseste sa anticipeze tot ce gandesc.Nu am nevoie de cineva elegant, sobru, care atunci cand rad isteric sa se jeneze cu mine, nici de miss/mister dupa care urla toata lumea si ii cad pustii la picioare ca mustele bete.
Pentru ca cine ma poate intelege mai bine decat omuletul care rade cu mine, imi asculta aberatiile cu un interes demn de cauze mai bune, nu ma intelege dar se chinuie, care m-a vazut acum o zi dar ii este dor de mine, ma critica atunci cand o iau razna si incearca sa imi imbunatateasca increderea in sine desi stie ca e o munca in zadar,care imi aliniaza dupa inaltime piticii din creier dupa ce s-au batut trei ore, cu care pot ajunge la o discutie filozofica despre snitelul de pui pe care l-am mancat, cu care haladuiesc orasul fara scop si care ma ajuta sa ies din depresia cauzata de a suta istorioara amoroasa intortocheata.
Lucru care inca ma fascineaza este ca am gasit acest omulet......poate chiar vreo 2-3 care sunt mici shi blonzi, bruneti si imi coloreaza existenta.